NU

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

***

Axat pe sexualitate, poate că tot ce văd în jurul meu se înmulţeşte
Şi nu e loc de transcendenţă, nu poate fi satisfăcută
e doar transfer de energie
În camera mea de 22 metri pătraţi am tot ce îmi trebuie
şi binele centrifug pe care îl vreau dar îl tot alung
pentru prelungirea vieţii
şi răul care se scurge de la periferie cu amibe devoratoare de creiere
şi exaltarea noului nedescoperit
Cu fiecare imersiune în cuvinte ajung la conceptualizare vreau sex nu vreau tot
vreau bine nu pe tot să-mi fie la îndemână ca un săpun lichid
Acum dacă privesc pe geam copacul e relativ aproape
dar ce să fac cu un concept atât de vast?
Coroane şi cicatrici în scoarţă până jos, dacă întorc capul înapoi
am filme şi muzică proiecţii ale creierului pe pereţi care să spună
am identitate
Abajurul cu Star Wars să îmi vină pe cap ca unui cosmonaut
şi într-un maelstrom din parchet să mă rătăcesc în visele tuturor
spune-mi că ăsta-i planul creier sau spirit
spune-mi că acolo-i descifrarea inceputului
şi arhetipului limbajului absurd pe care îl traducem
fiecare din vise explodate

**

Operez cu puţinul pe care îl ştiu
din mituri şi tronomii istorisite
cu munca scap rasteluri cu unităţi de kiloocteţi
şi visez la poloneze cu părul spic şi gropiţe la fund
aş vrea să fiu în acel gang strâmt în care idealuri
ca frumuseţea
şi dragostea şi adevăru
devin entităţi vizibile ca nişte bucăţi de cer plutind
şi producând explozii
când cei pe care îi credem rudimentari îşi exprimă dragostea
în modul cel mai pur pe care îl cunoaşte Universu
într-o dimineaţă în grădina din Strathmore Avenue
am ridicat grandoarea ca pe un alcoolic care n-a mai ajuns până în casă
şi s-a închinat pragului cu capul înnebunit de imagini
în vise înceţoşate cromatice şi epice
s-a extins în simţuri cu hoardă de lupi în urmă şi semnele lăsate în pragul uşii
cu firmituri şi frunze şi mojo şi pisici
şi pierderea definitivă
pe care o cântă naval într-o cafea
vântul în Anglia

tronomie=varianta superior matematic bonomiei

Cealaltă brichetă

Am plecat de acasă cu două brichete în buzunarul stâng
al blugilor,
una de culoarea soarelui triumfător după o catastrofă naturală
și cealaltă din spectrul cromatic cu care noi asociem dezastrele
și catastrofele,
de culoarea corbilor sau câinilor din Infern.
E duminică, autobuzul M11
nu mai circulă în același interval orar cu care eram obișnuit,
poate l-aș fi prins dacă nu eram distras de o melodie din 2010
de la Partizan.
Oh, fuck it!
Drumul e un fluviu electric și oscilant
o plutire stranie
în care se amestecă și timpul și pădurea din Bobâlna
cu proiecțiile ei primitive și ludice
și gunoaiele de pe margine
și peștișorii aurii țopăind din subconștient
pe banda albă
și în amonte strălucind uneori chipurile unor femei,
sânii lor micuți și rotunzi,
pielea febrilă și caldă.
Ființe duale și nestatornice,
prototip Laura Palmer
plăsmuite din energiile pădurilor și talazurilor capricioase.
Drumul are parabolele lui,
azi un pachet de țigări Marlboro touch
găsit în iarba jilavă,
mă așteptam sincer la o bucurie fizică, euforie, serotonină,
un spectacol de chimicale să înnăbușe drama.
E cinci martie, abia pe zece îmi intră banii de salariu,
au fost cele mai nasoale două luni în Timișoara.
Până la stația de autobuz Modern
mă gândesc insistent la ce spunea Houellebeq
în Posibilitatea unei insule despre dorința dorinței-
dacă din cinci țigări pe care le-am aprins până aici
de fiecare dată am scos din buzunar doar bricheta de culoarea
soarelui triumfător
ce sens o să aibă  în continuare
cealaltă brichetă în călătoria mea?

Bianca

„nu mă interesează textele tale
dacă nu sunt despre mine”

pe noi ne leagă un soi de cruzime barbară
pentru adevăr și sexualitate
cu ea mergem până la Golgota și în deșertul Atacama
funambuli între zgârie-nori

și toate revoluțiile individuale șterse de istorie
stocate de natură
într-o ploaie violentă de vară în Timișoara
într-o ceață absurdă la granița miopului adolescent
între tragedie și comedie
sau dezolantul firesc al deșeurilor manifest
pe râurile din provincie

deși palmele mele când îți coboară de la umeri
spre bazin
și buzele arse de golaneală în sesiuni și ochii Shanghai erotic
la ore de vârf
până să ajungă pe străzile tale cărnoase și concupiscente
prin tuneluri de foc
și tot sângele din artere să comunice
spre organul erect

au ceva din senzualitatea și lirismul
unor scene
din Sorrentino amestecat cu Gaspar Noe
au ceva din goana unor animale răzvrătite-
prin pădurile onirice
ale unor neo-umani criogenizați din Lanzarote-
străfulgerate de chemarea
unui generator de conștiință nouă.

bănuiesc că e bine așa
și chiar sănătos
îmi place enorm
când stai întinsă cu capul
la marginea patului
și îmi plimb pula pe fața ta
sugi și înghiți
uneori zâmbești dulce

când suntem la distanță
pentru mine
asta e poezia noastră

21

doar ploaie într-un film coreean
și siluetele eroilor proscriși
când stau în cadă
fosfene

în mâna dreaptă
o pungă cu banane la ofertă,
galben-cărbune.
via Hotel IQ, Giroc

aștept
din moment în moment
leul hămesit și agil
cu inima bubuind pe străzi
așa cum și el așteaptă la pândă
s-atace de la sol
maimuța spațială
exaltată pentru câteva poezii
și-o singurătate spectaculară.

un singur cuvânt
în plus
poate distruge proporțiile de aur,
în fiecare zi
o pierdere semnificativă și utilă
pentru transformarea ta.

Efecte

Puștiul din mine îmi spune: peste câțiva ani vei fi un foc de artificii
pe tavanul îmbibat de datorii,
o melodie orientală gâdilând cozile pisicilor aristocrate, musafiri de librării ospitaliere,
antren lângă samovare.
Percuție pe craniul clasicilor cinici încastrați în ziduri cu graffiti.

ce ne-am spus atunci nu mai știm cât e adevărat
cu siguranță atunci era adevărat
în drum spre casă mi-am pierdut locul de muncă
autobuzele au pierdut pe drum un Ferrari roșu și o gașcă
de diavolițe cu fuste scurte și tatuaje henna pe brațe
și pe măsură ce ambii parcurgem spații diferite intervine o senzație
de weekend sau de time-out.
În starea aia de weekend sau de time-out
atunci se rupe ceva
atunci vrei să-ți faci tunel origami în hotelul cuplurilor
unde se recreează Big Bangu freudian
atunci vrei să înțelegi sau să-ți faci gândac roșu de bucătărie
dintr-o depresie măruntă și neînsemnată.
Și chiar nu e nimic de înțeles,
chiar nu e.

Pentru cei mai mulți

  Pentru cei mai mulți,
poezia e romantism sau disperare gălăgioasă,
low-art, sindrom Cotard, agonie sau domesticirea pizdei.
Primul parfum, de fapt, cu care te ademenește într-un bistro parizian
cu miros de croissante proaspete și serotonină digitală,
ca mai apoi să îți sufle scopolamină în față și să te târască într-o toaletă jegoasă,
ascultând la infinit melodiile căcatului.
Pentru Mick Jagger, poezia e răzbunare sonoră de piatră
față de o specie extinctă de mamuți care i-au stâlcit mutra
în drumul lor spre Liverpool.
Pentru cei mai mulți-
poezia e un grup de femei superbe în lenjerie neagră,
cu spatele la realitate,
pe o plajă din Maldive, cu amfore ridicate
spre Soare-
un fel de pacemaker.
Pentru cei mai mulți, poezia e o familie chinuită de lilieci
pe cortina de catifea,
un fel de împăcare fragilă cu sfârșitul.