NU

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

unu

 

 nu îmi place nimic
şi dacă nu îmi place nimic
devin nimic
cum unu e un palindrom

e o instanţă superioară în mine
care îmi contorizează limbajul şi judecăţile mele
faţă de specii
şi sesizează că tot ce recunosc
am fost cândva

 

Dan visează cuvinte
hipocampu zeiţei Kali
Dan are viziuni pe haşiş
golan e un talent
un călător spaţial
în continuă explorare
percepi efectul Doppler
pe lângă staţiile de autodistrugere
distruse de efemeride
seducţia e katana tăioasă şi blândă
a samuraiului modern
dincolo de centura Van Allen
cu cât avem mai multe date ştiinţifice
despre extratereştri
cu cât vedem mai multe filme
care îşi imaginează prin vise colective
existenţa şi limbajul lor
cu atât plonjăm mai repede în conştiinţa
noastră viitoare
e bizar cum creierul tânjeşte după o anumită
structură şi rostogolire muzicală de cuvinte
pe care cu greu
poţi s-o explici
eu mulaj energie
cenuşă
eu unu

 

**

 

cânt singur la trompetă în grădina de pe 34 Strathmore Avenue,
în ultima vreme e tot ce ştiu
să fac mai bine
aproape plouă în grădină aproape se prăvălesc copacii peste lumina felinarelor

am corpul evantai ca paginile Bibliei
într-o casă de nebuni
şi sunt sătul de jazz în viaţa mea.

prima dată când am vrut să revărs şi să copleşesc cu puterea mea
a fost când am avut mingea de fotbal la picior, pe la opt ani, driblam ca o mică senzaţie,
puterea scoasă din joben de mogulii televiziunilor, THC noua senzaţie,
dopamină, magia cuvintelor dictate de dopamină,
dragostea, cockteil de străzi pe hipocamp.

Creierul trădat de funcţiile de bază ale organismului.

Se aud tobe şi un bărbat cu pălărie şi ţigară în gură
poartă pe braţe o blondă
care seamănă cu Marlyn Monroe înainte de supradoză.
Doi detectivi îl urmăresc,
transcriu un videoclip regizat de Lynch
când blonda începe să se unduiască în separeu
şi girofarele poliţiei
se aud în faţa barului.
E o nostalgie de atunci în toate gesturile
mărunte pe care le fac,
ca un general german retras ceasornicar
într-un sat din Austria
amintindu-şi exploziile din Normandia.

Am fost acolo, am avut puterea,
cânt cu aceeaşi fascinaţie,
am pierdut totul.

 

Compulsii

Tu îţi împachetezi grăbită să pleci în Vamă

undeva în alt oraş

te împiedici prin casă de lucruri mărunte haine

cărţi şi parfumuri

3 apeluri ratate gemantanul cu şenile pe scări

şi taxiul în faţa blocului

Eu bolesc în casă de o săptămână

mănânc doar fructe şi ascult Tool&Wu Tang Clan

nu îmi mai doresc nimic de la viaţă înjur pe cine trebuie

şi pe cine nu trebuie

uşa închisă trântită ca într-o scenă siropoasă

de film american Taxele pe apartament să nu uit

(prin sarcasm ajung la o satisfacţie apropiată de orgasm,

acum, de exemplu, ar fi momentul pentru un laitmotiv )

Banii pentru proteine ascunşi în bluza Converse

îmi pot imagina multe

când organismul suferă

şi creierul îmi spune: toţi ceilalţi o duc surprinzător de bine!

Şi toţi ceilalţi îşi spun prin general:ăsta e pe bune sau face mişto de noi?

(chiar acum probabil te-ai întrebat: prin care general? dar e în general de fapt

dacă te uiţi atent cu un vers mai sus)

m-aş hrăni cu sânii tăi bronzaţi şi pielea ta umedă

de şopârlă ca un mormon colonist din bulbul unui

crin Sego, pe timp de secetă.

aş regiza o scenă wide-angle cu un norvegian care în toiul nopţii

sapă o groapă pentru pisica lui şi brusc e confuz:

uită de el, uită ce trebuia să îngroape.

urban.dot

am scris ego pe sex
şi un răget de leu s-a întors înapoi,
vibrând.

câte cristale şi mandale
şi gândurile tale albe.
se ascund.
aerul pe care îl inspir în fiecare zi
şi paşii conceptuali, displayu dereglat pe umanitate,
acelaşi romb imperfect, vertigo în macro.
cât dumnezeu şi frică se înnoadă în mine
pe limba funambulului zidit,
sinelui fluviu, mişcării, focului.

am scris. cântec de ură pe străzile generate
de creierul uman
înspăimântat de entropie, îmi clătesc ochii
ca un Amstaff într-un acvariu cvadridimensional.
dragostea se amestecă la colţul gurii străzii
şi soarele ca o fantomă îndepărtează
umbrele părinţilor vindicativi.
aş vrea să pot zâmbi la fel
în fiecare zi

cocoon dream

Axat pe sexualitate, poate că tot ce văd în jurul meu se înmulţeşte
Şi nu e loc de transcendenţă, nu poate fi satisfăcută
e doar transfer de energie
În camera mea de 22 metri pătraţi am tot ce îmi trebuie
şi binele centrifug pe care îl vreau dar îl tot alung
pentru prelungirea vieţii
şi răul care se scurge de la periferie cu amibe devoratoare de creiere
şi exaltarea noului nedescoperit
Cu fiecare imersiune în cuvinte ajung la conceptualizare vreau sex nu vreau tot
vreau bine nu pe tot să-mi fie la îndemână ca un săpun lichid
Acum dacă privesc pe geam copacul e relativ aproape
dar ce să fac cu un concept atât de vast?
Coroane şi cicatrici în scoarţă până jos, dacă întorc capul înapoi
am filme şi muzică proiecţii ale creierului pe pereţi care să spună
am identitate
Abajurul cu Star Wars să îmi vină pe cap ca unui cosmonaut
şi într-un maelstrom din parchet să mă rătăcesc în visele tuturor
spune-mi că ăsta-i planul creier sau spirit
spune-mi că acolo-i descifrarea inceputului
şi arhetipului limbajului absurd pe care îl traducem
fiecare din vise explodate

muzele care îţi lasă firmituri în creier sunt emoţii

Operez cu puţinul pe care îl ştiu
din mituri şi tronomii istorisite
cu munca scap rasteluri cu unităţi de kiloocteţi
şi visez la poloneze cu părul spic şi gropiţe la fund
aş vrea să fiu în acel gang strâmt în care idealuri
ca frumuseţea
şi dragostea şi adevăru
devin entităţi vizibile ca nişte bucăţi de cer plutind
şi producând explozii
când cei pe care îi credem rudimentari îşi exprimă dragostea
în modul cel mai pur pe care îl cunoaşte Universu
într-o dimineaţă în grădina din Strathmore Avenue
am ridicat grandoarea ca pe un alcoolic care n-a mai ajuns până în casă
şi s-a închinat pragului cu capul înnebunit de imagini
în vise înceţoşate cromatice şi epice
s-a extins în simţuri cu hoardă de lupi în urmă şi semnele lăsate în pragul uşii
cu firmituri şi frunze şi mojo şi pisici
şi pierderea definitivă
pe care o cântă naval într-o cafea
vântul în Anglia

tronomie=varianta superior matematic bonomiei

Cealaltă brichetă

Am plecat de acasă cu două brichete în buzunarul stâng
al blugilor,
una de culoarea soarelui triumfător după o catastrofă naturală
și cealaltă din spectrul cromatic cu care noi asociem dezastrele
și catastrofele,
de culoarea corbilor sau câinilor din Infern.
E duminică, autobuzul M11
nu mai circulă în același interval orar cu care eram obișnuit,
poate l-aș fi prins dacă nu eram distras de o melodie din 2010
de la Partizan.
Oh, fuck it!
Drumul e un fluviu electric și oscilant
o plutire stranie
în care se amestecă și timpul și pădurea din Bobâlna
cu proiecțiile ei primitive și ludice
și gunoaiele de pe margine
și peștișorii aurii țopăind din subconștient
pe banda albă
și în amonte strălucind uneori chipurile unor femei,
sânii lor micuți și rotunzi,
pielea febrilă și caldă.
Ființe duale și nestatornice,
prototip Laura Palmer
plăsmuite din energiile pădurilor și talazurilor capricioase.
Drumul are parabolele lui,
azi un pachet de țigări Marlboro touch
găsit în iarba jilavă,
mă așteptam sincer la o bucurie fizică, euforie, serotonină,
un spectacol de chimicale să înnăbușe drama.
E cinci martie, abia pe zece îmi intră banii de salariu,
au fost cele mai nasoale două luni în Timișoara.
Până la stația de autobuz Modern
mă gândesc insistent la ce spunea Houellebeq
în Posibilitatea unei insule despre dorința dorinței-
dacă din cinci țigări pe care le-am aprins până aici
de fiecare dată am scos din buzunar doar bricheta de culoarea
soarelui triumfător
ce sens o să aibă  în continuare
cealaltă brichetă în călătoria mea?